iubito, noi mergem pe sarma.

e ultima noapte in camera asta care m a vazut in cele mai adanci prapastii..

e usor ciudat cum oamenii vad din oameni numai ce straluceste. ar putea cu cea mai mare usurinta sa ti ignore strigatele mascate de un “ce faci? – bine!” de complezenta. ai putea sa fii la pamant, zambind si ei s aleaga sa ti vada [doar] zambetul. ai putea avea cele mai mari nevoi. daca nu ceri, nu vor intinde vreodata vreo mana.

marile transformari sunt alea de se petrec intr o clipa. cateva ore presupun ca au fost suficiente ca sa mi pierd frenezia aia urmata de depresii usturatoare si de neinteles. a fost spirt pe o rana de sub piele, rana ce a fost rana vie de cand ma stiu. acum, am senzatia ca in curand, te voi putea lasa sa mi mangai cicatricile..

nimic din ce i exagerat nu ti poate fi impacare_cu_tine. a trebuit sa treaca mult si sa mi sece multa energie fericiri extraordinare pana sa reusesc sa mi deschid ochii.. pe cine incerci sa pacalesti? tot ce iti e al tau e senin. e calm, usor si ti da aripi cum extazurile alea nu au reusit vreodata..

merg pe sarma. si o stiu. dar stiu si ca, dupa multe incercari,ce i drept, circarii reusesc sa mearga pe sarma aia in echilibru.

e ultima seara in camera asta. da i atata agitatie in jur, incat nici nu mi pot asuma starea asta:) si culmea, acum cateva zile m am simtit, pt cateva clipe, ACASA intr o camera de camin.. din patul asta, am vazut luna in toiul noptii, cand ma trezeam. cum imi vedeam in valcea steaua mea..

eram sigura ca intr un final, o sa aud intr un telefon ca te muti cu ea.

nu vreau festivitate. nu vreau pe nimeni. nu s omul pentru zile de sarbatoare. is omul care face sarbatoare zilele obisnuite. din 2, unul nu si unul sub acoperire. cu ce rost? in bratele niciunuia n o sa pot sari … ca proaspat absolventa.

zambetul meu o sa fie pentru oameni care nu dau 2 bani pe mine. care nu ma cunosc..si poate nu m au vazut vreodata. pentru un actor care o sa prezinte si un prof care o sa inmane o diploma in acelasi mod in care au facut o cu mii si mii de copii inaintea mea. pentru o mama care nu va vedea de ceatza de lacrimi si nu va stii sa se prinda in contururile bucuriei mele. pentru un om care o sa mi stranga inima din amintiri, ca mereu mi se strange inima de el, cand mami plange.. ciudat sa zambesti la absolvire pentru parintii care ti par straini, pe care poti aproape jura ca nu i cunosti.

ciudat, matzo, ca te vezi si vrei umana exact atunci cand uman inseamna vulnerabil si dorind de prea mult. nu vreau festivitate. asta pentru ca eu.. eu nu stiu sa ma port cand sunt fericita si n are cine vedea si imparti asta cu mine.

era o vreme cand primeam coronita cu trandafiri. nu eram prima, dar eram cu siguranta cea mai iubita. o simtea fiecare por. vreme in care succesurile mele erau sarbatorite cu chiote, luat in brate si ridicat inspre cer.. era o vreme cand nu stiam ce i fericirea, dar o traiam cu toata convingerea si simplitatea.

e o vreme in care am senzatia ca parintii ar trebui sa fie n primul rand, cu tine, ca la formula 1, stii? echipa. echipa. nu fericiti ca le ai implinit asteptarile, nu mandri de tine, nu cu asteptari si mai mari, ca acum.. deja ai trecut hopul asta. echipa. “o sa fim cu tine orice vrei, orice ai alege, oriunde ai vrea sa te duci, oricum o sa vrei sa traiesti, fata mea…”

iarasi mi e dor de tine.. mi e dor de timp sa te iubesc cum n am facut o. mi as dori sa deschid mormintele alea si sa scot de acolo oamenii care .. oamenii. mi e dor cu tot sufletul de tine, malino…

“atata caldura cata poti simti tu, printre fricile tale..” nu ma scapa nimic de gheata asta pe sira spinarii.

nu sunt trista.