zilele FRIG.

nimic nu are, de fapt, doza aia de perfect. nimic nu i miraculos si nimeni, niciodata nu doar povesteste.
e ca si cum ai vrea sa.. pur spirit de competitie sau pura placere ca celalalt va avea impresia de magic pe care tu vrei sa i.o lasi. nu stiu altii cum sunt ,da’ senzatia aia de o ai cand ti se povesteste mi se pare, cand nu ti ai depasit u prag, suficient de grea. nu i egoism. nu i nici rautate. e neintelegerea aia a faptului ca doar altii primesc ce ti doresti si poate mai si meriti.

nimic nu i perfect, nimic nu i magic, pana nu ai magicul TAU. al tau, propriu si personal, creat de tine, gustat din plin, trait cu puterea aia ‘alchimica’ de a face din tocmai ce nu i cum asteptai sa fie, cum ti au povestit altii ca o sa fie, magic pentru tine.

si mi dau seama cat difera, cum te umple, cum t schimba. si nu i perfect, nu i cum stiai ca trebuie sa fie, da’i, in imperfectiunea asta, mai natural si bun ca toate. acu cred ca o inteleg pe aia cu uita tot ce ai invatat ca sa ti aduci aminte ce stii.

imi dau seama ca ma bucura enorm ca am inceput sa mi creez propria credinta.. nu zic ca n.or fi adevarate ale voastre, k n o fi mai usor sa vina si sa inghiti, sau ca n o fi peste mana cand toti contrazic CUM aflii tu. dar la sfarsit, o sa am scris pe piele tot ce gresesc sau imi reuseste acum. scris, nu xeroxat. si ma face sa ma simt mandra. si mi vine sa mi dau peste nas sa nu ma hazardez.

am chef de stat in brate, de smiorcait, de plans in hohote, de invinovatit..si sa nu incerci sa mi demonstrezi contratiul. in niciun fel. mi e dor de tot ce stiai. sa asculti, sa auzi. sa intelegi. sa cureti, sa ierti, sa mangai. sa ai.

totusi.. vad din ce in ce mai des oameni cu vise si doriri de astea. asta mi da curaj. imi dau seama ca s peste tot, dintotdeauna. si ca mie mi plac. mai mult decat mironositele, macho men si ‘mimatorii’ de fericire.

“nu fi, nu fi, nu fi, nu fi ca toti”

ma apuca plansul in cele mai nepotrivite locuri si momente. cand vad din tren parinti care si conduc copiii la gara, le fac cu mana si i urmaresc cu privirea. si apoi se intorc. oare la ce? mi aduc aminte de mami cand m a aduc in bucuresti. eu eram entuziasm toata, ea si golea sufletul in lacrimile alea mari.. s a intors acasa.. stiu senzatia de atunci. aia ce insoteste momentele de genul.. aia cand simti ca pierzi, nedrept si nu poti face nimic. simti ca te ai pierdut si pe tine. si stii ca nimic nu va mai fi vreodata la fel..

nu mai vreau oameni multi. nu acum. nu ca nu mi place, sau ca nu i ok. zilele astea mi au dovedit cat de bine poa’ sa fie. dar acum, cand nu mai incerc sa nu fiu singura ajutandu ma de ei, parca..s a schimbat ceva.

nu stiu daca u mai crezi in suflete pereche. sau macar in slabiciuni.
iar eu, oricum m as gandi, sunt intre 3 ciocane si nicovala.

nu stiu de ce mi e dor exact. nu mi e dor. mi e chef de fost. atat. eu cu tine. eu langa tine. eu intre bratele tale. tu sub pielea mea.

zilele incep sa friga.

in gara aia, peris, in minutul ala jumate cat staturam acolo, imi dadui seama ca vreau turul Ro. imi tai singura craca cu “dar n am cu cine” ala. fara tinta. prin august. fara nordul moldovei, biserica neagra, piata sfatului, coloana infinitului.. nu vreau sa vad ce cauta toata lumea, cum nu vreau nici ca senzatia sa fie aceeasi. “ce cool a fost..” vreau turul Ro la intamplare. la picior. cu cortul in spate. fara om care oboseste, e nemultumit, ii e frica sau sau sau. fara tinta.

copiii au spatiul lor. adultii care si au incheiat socotelile cu trecutul si au cazut la un acord cu ei au, si ei, spatiul lor. eu ma trezesc de atat de multe ori ghemuita intr un colt..exact ca n pozele de dinainte, cand stateam de parca m as fi aparat de ceva.
nu reusesc sa mi dau acordul 100% in toate deciziile pe care le iau. inca ‘lumea zice’. inca vreau sa fiu placuta, cu tot disconfortul implicat uneori.

ma intreb care i visul si care realitatea. in care dintre ele oamenii sinceri si calzi si aproape iti exista.